Vaginale, de la mic la mare: Cunt Power

Am aflat de ‘Monologurile Vaginului’ la o serată în oraș, cu fetele. Din vorbă-n vorbă, mai despre vibratoare cu ventuză, mai despre bărbați, am ajuns la ‘ce mai citești, soro?’ Și-n larma încăperii, de undeva, înfundat se-aude vag ‘vagin… somemthing.’ Vagin? Zic <hopaaa-Penelopa, stai că am și eu d’ăsta.> ‘Care-i faza?’ ‘Monologurile vaginului: cartea! Piesa!’ zice-o surată. Și-mi notez conștiincios în telefon și tac mâlc, sa nu ma fac de noroc că sunt singura neștiutoare.

Procur cartea prin comandă la Elefant, cu un rânjet maare imprimat pe fălci la vederea prețului: 8,50. RON! De-așa măreață bucurie, am și uitat să verific aspectele pe care le iau, de obicei, în calcul când îmi cumpăr cărți: care-i tema, câte pagini, ce editură și ce tip de coperți. Nu că m-ar fi putut determina ceva să renunț la achiziție. Eram decisă sa aflu care-i treaba cu vaginu’.

Așa că vine ziua Z și trag fuga de rigoare la punctul Elefant, să mă-mproprietăresc cu cartea. Și nu mică mi-e mirarea să găsesc o broșurică de 176 de pagini, din care: 9 pagini – Cuvânt Înainte, 10 pagini – Introducerea autoarei constând într-un elogiu adus feminității, 4 pagini de Mulțumiri cu pomelnic complet începând cu rude și sfârșind cu instituții (?!!!), 6 pagini despre ‘luptele seculare’ duse de organizația care a generat mișcarea Ziua V și una Despre autoare. Restul, în sfârșit, Vaginale… După părerea mea, departe de a fi ‘biblia noii generații de femei’, așa cum s-a scris în câteva recenzii fugitive.

Oricât de mult apreciez femeile independente (financiar și nu numai), n-am fost niciodată vreo sufragetă înfocată și mi se strepezesc dinții când citesc extremisme de orice natură – feministe sau misogine. Așa că am apreciat doar parțial elogiul autoarei, găsind că bate câmpii voinicește pe alocuri, când face conexiuni între vagin și tot felul de concepte cultural-spirituale, pââână hăt! la arhitectură: ‘am descoperit o istorie obscură a arhitecturii care afirma un anume lucru ca și cum ar fi fost la mintea cocoșului: planul tradițional al majorității lăcașurilor de cult imită trupul femeiesc. Astfel, se disting o intrare la exterior și una la interior, labia majoră și labia minoră; un culoar vaginal central înspre altar; două structuri ovariene curbate de fiecare parte; și apoi, centrul sacru, altarul sau uterul, locul unde au loc miracolele – unde masculii fecundeaza.’ O fi fost istoricu’ stătut, de s-a lansat în astfel de teorii cel puțin obscure. Dar de-aici și până la a vedea vagine și extensii ale lor în orice formă din mediul ambient e cale de elucubrații în cartea de față: ‘… m-am gândit la asta pe când vedeam fetițe desenând inimioare în carnețelele lor și m-am întrebat: <oare sunt atrase iremediabil de această formă primordială pentru că seamănă atât de mult cu propriile corpuri?>’; ‘Nu e de mirare că preoții și pastorii în fuste ne stropesc cu un surogat de lichid amniotic…’ Lăudabilă intenția care a generat, de altfel, o organizație ce luptă împotriva abuzului asupra femeilor dar nu știu ce să zic de crezuri. Bărbat să fi fost și tot nu cred c-aș fi văzut aievea păsărici.

Despre Vaginale, doar de bine. Monologurile, care sunt esența cărții (extrem de concentrată, dacă mi-e permis), aduc în lumina reflectoarelor sau pun sub lupă vaginul, în toate aspectele lui și cu toate componentele aferente (clitoris, păr pubian, labii și vulve). Urmează o serie de mărturii dedicate acestui organ hedonist cu funcții practice, condamnat să poarte un nume atât de sec. ‚Sună mai degrabă ca o boală molipsitoare sau ca un instrument medical. (…) Moartea pasiunii. Subită.’

Știm cu toa(n)tele ce-nseamnă să fii posesoarea unui astfel de organ cu personalitate, așa încât monologurile sunt o trecere în revistă a diverselor experiențe care ne-au pus la încercare feminitatea. I-am spus în toate felurile: puss, pisicuță, fofoloancă, scoică, fluturaș, lalea… și lista-i lungă. Nicidecum simplu – vagin. Nimeni nu șoptește ‘vagin’ în timp ce. Pentru că e mai mult decât un organ cu funcții, care ne deservește. Vaginul are personalitate și se cere a fi tratat ca atare, atât de către posesoare, cât și de utilizatori: el e furios, egoist, primitor, cald, rece, inundat, încordat, el poate fi cătun sau canapea de piele sau cameră umedă de subsol.

Interesant e când e furios: ‘e furios din cale-afară și vrea să se exteriorizeze verbal (…) și să demaște toate porcăriile astea. (…) O armată de indivizi care care născocesc tot soiul de metode ca să-mi tortureze vaginul meu iubitor și tandru. Își petrec zilele scornind instrumente demente și idei răutăcioase care să-mi uzurpe fofoloanca. (…) De exemplu, tampoanele. (…) Un dop de bumbac nenorocit pe care-l îndeși în tine. (…) În clipa în care vaginul îl vede, intră în stare de șoc. Aud: <Las-o baltă.> Se chircește. Trebuie să-mi convingi vaginul, să-l seduci, să-i câștigi încrederea. Și nu poți face asta cu un dop de bumbac nenorocit.’

…Sau când îl duci la doctor: ‘Ce nevoie e de rochia aia înfiorătoare de hârtie, care-ți zgârie sfârcurile și se boțește scorțos când te întinzi pe spate (…)? Vaginului meu i s-a acrit și e furios. Începe să se pregătească pentru defensivă cu multe luni înainte. Se baricadează, nu vrea <să se relaxeze>. Nu urâți replica asta? <Relaxați-vă vaginul, relaxați-vă vaginul.> Cum adică? Vaginul meu nu e idiot. Eu să mă relaxez și tu să-mi bagi ciocul ăla de rață? Nici chiar așa.’

Ăsta-i mesajul pe care-l transmite întreaga mișcare Ziua V prin ‘Monologurile vaginului’: că feminitatea trebuie asumată și protejată și că-i motiv de bucurie pentru toată lumea când se-ntâmplă așa. Și dacă trebuie să vorbim despre păsărici ca să-nțeleagă toată lumea natura delicată și complexă a femeii, putem s-o facem și în gura mare. Mișcarea asta spune ‘stop abuzurilor împotriva feminității’ ancorând drept simbol o maaaare p***ă – pe care n-o vrem mutilată sau circumcisă sub tot felul de pretexte culturale ori abuzată în vreun fel.

Ca și cu pădurile – le tot defrișăm și ne plângem că nu mai avem surse de oxigen și variate bogății naturale…

Temă de reflecție: Întrebată de ce-i amintește vaginul ei, o fetiță de 6 ani răspunde: ‘… de o piersică foarte coaptă sau de un diamant pe care l-am găsit într-o comoară și-mi aparține.’ Ce are special vaginul ei? ‘Știu că undeva, în interior, are un creieraș extrem de isteț.’

P.S.: Cartea (broșurica) se poate comanda de aici (cum spuneam, face cam cât costă dar e plăcută ochiului, o lectură mai mult decât ușoară): http://www.elefant.ro/carti/diete-fitness-retete/relatii/sex/monologurile-vaginului-171236.html

tvm-belly-mic-1

Advertisements

How to put your shit together – de la Osho, citire

Păi, dragilor, cine n-a auzit de Osho în deruta asta generală, dominată de fake-intimitate, fake-interacțiune umană și fa(cebook)ke-all? În vremurile astea, în care toată lumea se caută pe sine și se regăsește joi de-apoi, prin tot felul de stratageme de la reiki, chakre, karme, kama sutre și până la MISA, Osho vine c-o propunere: inevitabil, Oshoismul.

Mi-am căutat și eu un ‘eu’ la un moment dat și-așa am auzit de Osho, o personalitate multi-valentă de la profesor de filozofie până la guru spiritual, care-a generat o inerentă mișcare de mindfulness, numită astăzi oshoism.

Nu m-a convins din prima asta cu guru-stuff și mi-am ales să-l citesc prin prisma calității de profesor de filozofie. Eu nu-s cu astea, cu maeștrii (nu contest, da’ nu ma bag), așa că o să fac abstracție de toate conceptele obscure, cum ar fi (paradoxal) iluminarea, meditația sau ‘văzutul dinăuntru’ când o să vă spun ‘ce-am înțeles noi din asta.’ De menționat că Osho himself n-a scris nicio carte, așa încât tot ce se găsește prin librării sub numele lui sunt eventuale transcrieri ale discursurilor sale, mare parte din ele tipărite sub propria îndrumare. Așa că oshoismul nu-i un sistem, nu-i o vreo congregație și nici vreo religie dubioasă. În funcție de motivul pentru care-l citești pe Osho, poate fi o sugestie de ‘how to put your shit together’ în cazul în care nu vedeai pădurea de copaci.

Combinând noțiuni de profundă spiritualitate orientală cu concepte de psihoterapie modernă și pură etică extra-religioasă, oshoismul vorbește despre echilibru, armonie și iubire – 3 direcții de bun augur pentru o viață frumoasă. Și, mă rog… cine nu vrea o viață frumoasă?

Eu nu m-am dus în sfera aia prețioasă, de ‘mindfulness’ sau ‘spiritualitate’; m-am raportat la Osho ca la un înțelept care are instrumentele potrivite pentru a-mi arăta ce e chiar sub nasul meu. Unii ar numi asta ‘revelație’ – eu i-aș zice mai modest, ‘întoarcere la cele naturale, la bunul simț.’

‘Intimitatea. Încrederea in sine și în celalalt,’ bunăoară, m-a frapat prin simplitate. Nu trebuie să fii vreun doctorand in psihologie ca să-nțelegi logica bunului simț din teoria lui Osho despre iubire, un concept pe care-l pierdem des din vedere în zilele noastre ca s-avem ce căuta după. Iubirea începe de la sine, carevasazică, da’ nu se termină acolo, că o dăm în narcisism. Adică, zice-se, e musai sa te iubești pe tine, ca să poți iubi un seamăn, doi. Așa și cu dăruitul. Natura noastră nu-i tătă miere, așa că vom oferi mai cu spor când avem noi toate cele: că iubire, că un ajutor material – toate se oferă dezinteresat, când vin din prea-plin. Cam logic, zic. Eei, și dacă te iubești pe tine, iți place compania ta, nu ți-e teamă de însingurare. ‘Trebuie să fii capabil să fii singur, absolut singur și extraordinar de fericit. După aceea poți să iubești. Atunci iubirea nu mai e o nevoie, ci o împărtășire, nu mai e necesitate. Nu vei mai depinde de oamenii pe care-i iubești, ci vei împărți cu ei.’

Întru echilibru și armonie, nu-ți rămâne decât să fii autentic. Fără masca de Gigi Duru sau de Wonder Woman, parcă ți-e un pic mai simplu. Ai voie sa fii supărat sau neputincios, nu-i cu ‘must’ să poți orice sau să te-ntorci de-a-ndoaselea, ca să te simți tu erou national. Și nu tre’ s-o dăm pe voci interioare, meditații și euri lăuntrice: e pur și simplu mai ușor. Și n-ai o gramadă de treabă încercând sa fii pe dos, perfect, atotputernic sau să inventezi tu roata.

Și uite-așa-i de simplu, că pare complicat și sună pompos: spiritualitate, mindfulness, chestii. N-ai nevoie de sisteme complicate, câtă vreme îți iubești, înainte de toate, sinele. Așa se umple rezervorul și poți să dai și altora. Și-i tot o armonie, îngeri, harpe când e rezervorul plin. Când se golește… asta-i alt banc, altă filozofie. Da’ recharge și de la capăt.

Cam asta fu my journey to Osho. E o carte de ‘how to…’ cu liber arbitru atașat și, cel mai important, nu seamănă cu nicio porcărie americănească cu rețete de succes, dar poate oferi una.

Processed with VSCOcam with a1 preset

 

Despre intimitățuri, cu Ciobanu. Să i-o sugă Ramona, zic…

Măi… pe ciobanu’ ăsta m-am supărat rău, în primă fază. Și pe societate… și pe (non)calitatea scriiturii din zilele noastre. Și pe vreme. Și pe Busu. Hai, gata! C-o iau și eu pe arătură cu #FuckItAll.

Păi e frumos așa ceva? Să-ți verși mătăluță frustrarile de bărbătuș îndrăgostito-neîmpărtășito-hormonalo-dereglat aruncând cu ‘dânsa’ la supt către biata Ramona, care –să-i dăm crezare – poate n-a evaluat corect potențialu’ dumitale la primele ‘întrevederi’? Așa m-am indignat eu, în prima jumătate a cărții în care l-am cunoscut pe Andrei Ciobanu, tânărul îndrăgostit de Ramona, care nu-i împărtășea simțămintele. Și el își dorea cu ardoare ca ea să i-o sugă. Așa că a făcut o mantră din asta, care-a devenit laitmotivul cărții. Și mi-am zis: păi asta-i carte? Păi ăsta-i blog, domn’e. Or’… parafrazându-l pe Băse – cartea nu-i ca blogu’, zic…

Da’ am citit mai departe, mânată de dorința de a afla dacă Ramona va găsi de cuviință să i-o sugă lui Andrei. Și am aflat cum și-a purificat Andrei spiritul bântuit, îmbogățindu-și experiența sexuală cu un variete de dameze, unele mai slim-fit, altele mai rubensiene și una foarte open-minded, toate mai deschise decât Ramona la capitolul oral. Și uite așa, aproape am încadrat opera ciobanului în zona educațională, că am mai învățat și eu una-alta despre coPULAre – recunosc, eram în urmă. ‘Nu-i rău, mi-am zis. Nu-i rău deloc.’ Masters and Johnson sunt la pitici cu cercetările pe lângă aceasta bogată sursă de informație care-ndeamnă spre experiment. Și m-am tânguit împreună cu Andrei pe îndrăgitele-i manele și-am aflat că deschiderea către sexul anal a făcut din Anemona o zeiță și-o Cătălină de Luceafăr și că relațiile la distanță funcționează când cei implicați sexploreaza toate cANALEle de comunicare.

Ramona, în timpul ăsta, rămâne un laitmotiv în viața lui Andrei care, când din răzbunare, când din intense trăiri contradictorii, cade periodic pradă întâlnirilor cu ea, la rându-i indecisă în privința lui. Și uite-așa, povestea lui Ciobanu cu Ramona lui devine o problemă de sincronizare care-l face să tindă către Anemona – întelegem cu toții cam de ce: ‘Am intrat în cameră. Aici prezentul mă aștepta, trecutul nu exista și viitorul nu conta. Anemona era tolănită pe pat, acoperită prost de un cearceaf alb, nesimțit de transparent. Pielea ei bronzată, în antiteză cu albul așternuturilor și rujul ei roșu aprins, o făceau să arate exact ca personajul feminin dintr-un film noir extraordinar de bine făcut. Avea tocuri în picioare care se asortau perfect cu tricoul negru care-i acoperea cu greu sânii, cu bikinii ei care-i strângeau șoldurile la fel de tare cum blugii mei îmi strângeau mie libertatea, în momentul ăla. Atunci i-am văzut pentru prima oară și tatuajul nemaipomenit de excitant, de pe coaste, în cadrul căruia era și un pasaj unde scria <Je ne regrette rien.>’ Mantră de context: ‘P.P.S.- episodul ăsta e fără SUGE-O, Ramona, că are buza spartă și ar ustura-o.’

Mai un pornoșag, mai un amor ghebos, mai o manea și uite-așa trece vara lui Andrei, acest Casanova (post)modern, extrem de prins intr-Anemona… Și când i-era mai dulce viața cu zeița lui – tadam!! Ramona decide s-o suga – mantra și-a făcut efectul. Și ca sa nu fiu spoiler, vă las să descoperiți cum a supt-o și Andrei din cauza asta.

Ce-am învățat noi de-aici? Că literatura se redefinește cu fiecare generație și că e bine să fim open-minded și la scriituri din astea. Te mai scot din cotidian, te mai învață una-alta… dacă-i cazu’. Dacă nu, îți mai confirmă că te pricepi și că ești pe frecvență.

Una peste alta (sau mai degrabă unu’ peste alta), asta-i literatura post-modernă – take it, leave it or write something better. Până la urmă, experiențele lui Ciobanu le-au trăit toți adolescenții și cartea este, daca vreți, un roman inițiatic, cu atât mai mult cu cât Andrei din pagina 1 nu-i tot una cu Andrei de la final. Și daca apreciez ceva la ‘Suge-o, Ramona’ e sinceritatea vocii narative (bine, e debordantă pe alocuri): ‘Și a plecat. Am făcut și eu la fel pentru că nu voiam să îi văd muia prietenului ei, adică a bărbatului care avea să se bucure de această ființă care mi-a marcat adolescența. S-o sugă și el, s-o sugă toată lumea. Eram trist și frustrat.’

Am o prietena care se numește Ramona. Ii transmit salutări. :)))

Și știu pe cineva la fel de frustrat pe cineva care nu vrea sa i-o sugă – îi transmit, de asemenea, salutări.  😉

 

keep-calm-c-o-suge-ramona

Cică dragostea durează trei ani… Sau nu?

“Cum am ajuns sa te iubeeeesc, nici până azi nu știu…” Ăăă… nu! Nu despre Bănică-i vorba in propoziție da’ treacă de la mine că a pus-o bine (întrebarea). Cum ajungem aici sau mai degrabă care-i treaba cu iubirea dar, mai ales, cât durează ea? Despre asta le zice Beigbeder – Frederic Beigbeder, in povestea lui Marc Marronnier, un “tânăr țicnit” (ca să facem referire și la preludiul demersului său în ale căsniciei din prima parte a trilogiei) care, în urma unei căsnicii (auto)eșuate decretează cum că dragostea ar dura trei ani.

Țicnit, indeed, Marc ăsta. Cum se lamentează dragu’ de el c-o fi, c-o păți, ca iubirea trece cu apă rece, când el e ăla care dă drumu’ la robinet. Over-îndrăgostit de superba sa soție, lui Marc al nostru i se urăște cu binele într-o (paradoxal) bună zi, când ajunge la îngrețoșare de-atâta miere și-armonie. Și ca un profund romantic ce se vrea a fi, constată că “să iubești pe cineva care te iubește este narcisism. Să iubești pe cineva care nu te iubește, asta da, dragoste.” Și start amantlâc, dragoste chioară pe furiș c-o tinerică măritată și pricepută-n artele amorului. Că deh… căsnicia era cam desuetă, “ca și cum ai mânca la toate mesele caviar: o indigestie cauzată de făptura adorată până la îngrețoșare.” Știm cam ce urmează după indigestie, așa încât ne putem imagina cât a croșetat Marc până a luat-o de nevastă pe amantă. Mort de spaimă c-o să treacă iar cu apă rece și n-o să mai digere caviar din nou, finalul memoriilor îl găsește sărbătorind a doua iubire la trei ani de la un nou început. Intriganta lui teorie expusă încă din titlu apare dărâmată cu succes de propriile experiențe.

Asta ar fi o interpretare. Sau ne-am putea lansa în nesfărșite analize psihologice despre proverbiala natură poligamică a bărbatului sau despre vina implicită a celei care n-a oferit ce-i trebuia dragului de el. Sau despre mărul interzis, ori despre iarba mai verde din curtea vecinului sau depre teroriile lui Freud cu privire la traumele ce ne urmăresc. Sunt mii de opțiuni dar cu un singur lucru pot să-l contrazic pe Beigbeder: eu nu cred ca durează trei ani. În unele cazuri simptomatologia de specialitate a identificat perioade diferite de incubație: un an si trei luni, șase ani jumate sau trei ani, două luni și patru zile. În principiu, ar dura cam cât iți propui. Și-ar fi ideal să-ți propui for ever. Nu de alta, da’ e mai pragmatic: te scutești de-o serie de eforturi inerente: “În primul an, cumperi mobila. În al doilea an, muți mobila. În al treilea an, împarți mobila.”

Un roman care-ar trebui pozat în DEX la cuvântul “savuros,” care le zice pe bune, fără pudori legate de limbaj și fără filtru la idei. Are o scriitura care nu te solicită, ci te ține prins în pagină, numai bună de citit în călătorii, pe plajă sau pe vreo terasă aglomerată, între două întâlniri. Cât privește “inovațiile” lui Marc, nu sunt de luat în serios dar sunt de rumegat la tărtăcuță. Abil acest stimabil Beigbeder – i-a pus în cârca tot lui Marc.  Cool

P.S. 1: 3 clickuri pe Libris și ați ucis pisica curioasă. Cartea e pe stoc, chiar la reducere.

P.S. 2: ‘Frederic Beigbeder a primit in 2003 premiul Interallie pentru Windows on the World si, in 2009, premiul Renaudot pentru Un roman francez. In anul 2000, romanul sau 99 francs a inregistrat un succes urias, fiind ecranizat, sapte ani mai tarziu, de regizorul Jan Kounen.
Dragostea dureaza trei ani a fost ecranizat in 2012, in regia lui Beigbeder.’

http://www.libris.ro/dragostea-dureaza-trei-ani-frederic-beigbeder-TRE978-977–p82tumblr_nk8vtdjkyf1u3z6gzo1_500