Oameni buni, eu mi-am pierdut cuvântul. Să fi fost în ceas de seară când am scuturat penelul… da, atunci a fugit, bată-l norocu’ să se-ntoarcă. Am constatat târziu că nu-i la locul lui, când mi-am deschis universul și-am vrut să m-apuc să-l populez.

Când colo… ce să vezi – penelu’ gol. Mama lui de cuvânt, cum a luat-o el la sănătoasa, cu toate silabele-n traistă și m-a lasat aici, să încropesc un univers cu niște litere amărâte, care nu-s în stare să se-ncoloneze-ntr-o idee…

Da’ nu ma las eu pagubașă. M-am pornit să-l caut anu’ ăsta. Pai și dacă-l prind… îl scutur de dracii-l găsesc, o să se-mpraștie în cinci idei cu liniuță. Mă rog… încă se-ascunde pe undeva printr-o aulă, bag sama. Că-n librarii nu intră, afurisenia, știe ca-l pândesc. L-am dat în urmărire și am scotocit pagini întregi dupa el. L-am intrebat pe Lodge, pe Peck, pe Nicholls, pe insuși Marquez. Nimeni n-a suflat o vorbă: ca cică al meu nu-i la ei, ca astea-s ale lor.

Mai cuvântule, mai am o frază până la tine. Nu-i chip să-mi scapi, am să te prind și-am să te prefac într-o idee. Și cineva mai iscusit, în altă zi o să facă o faptă din ideea care ești: o să se-aleagă realitatea de tine, asta te paște.

 

 

Advertisements